Transferul fictiv al reședinței în străinătate
Reședință fiscală și sentința nr.1159/2/18
Comisia Fiscala a regiunii Toscana
Recent, cu sentința n.1159/2/18 din 12 septembrie 2018, Comisia fiscală a regiunii Toscana s-a exprimat în legătură cu una dintre cele mai controversate și dezbătute probleme din domeniul fiscal în Italia: reședința fictivă în străinătate.
Pe baza litigiului, comisia de judecată a pronunțat o hotărâre împotriva transferului de către contribuabil a reședinței fiscale în Principatul Monaco. Continuând pe etape, vom identifica procedurile corecte de urmat, comparându-le cu cazul nostru specific din sentință, pentru a observa punctele critice care au condus la sentința ce a negat reședința fiscală în străinătate.
În primul rând, este necesară o trecere in revistă a elementele esențiale ale rezidenței fiscale, aprobate în Decretul prezidențial nr.917 din 1986. Articolul 2, alin. 1 și 2 din TUIR:
„Persoanele impozabile sunt persoane fizice, rezidenți și nerezidenți pe teritoriul statului. În ceea ce privește impozitul pe venit, sunt considerate rezidente persoanele care, pentru cea mai mare parte a perioadei fiscale, sunt înregistrate în registrele populației rezidente ori au domiciliul sau reședința pe teritoriul statului în conformitate cu Codul civil „.
Prin urmare, reședința fiscală este recunoscută atunci când, pentru cea mai mare parte a perioadei anului, adică mai mult de 183 de zile, subiectul îndeplinește cel puțin una dintre următoarele cerințe:
1. este înregistrat în registrele de evidenta populației ca si persoane rezidente;
2. are domiciliul în Italia;
3. are reședința în Italia (reședința obișnuită).
În articolul 2 găsim o noțiune de reședință fiscală mult mai largă decât cea civilă, incluzând atât persoanele care, pentru cea mai mare parte a anului, au fost înregistrate în registrul municipalităților italiene, cât si pe cei care au locuit în mod regulat în Italia și, în cele din urmă, pe cei care au avut domiciliul pe teritoriul național, destinat să fie principalul loc de activitate și interes economic și personal.
Domiciliul este independent de locuință sau prezența unei persoane într-un singur loc, acesta este caracterizat prin elementul subiectiv al intenției de a se stabili și a rămâne într-o anumită locație, locul principal al relațiilor familiale, sociale și economice.
De asemenea, trebuie menționată o actualizare recent făcută de legiuitorul nostru, foarte importantă, și anume alineatul 2-bis din articolul 2 al TUIR, care prevede:
„Sunt de asemenea considerați rezidenți, daca nu s-a dovedit altfel, cetățenii italieni care au solicitat ştergerea din evidența populației ca si persoane rezidente și s-au transferat către alte state sau teritorii decât cele identificate prin decretul Ministrului economiei și finanțelor …”.
Această regolamentare reprezintă o noutate, deoarece se pleaca de la prezumţia că, din punct de vedere fiscal, vor fi considerati rezidenți in Italia toți cetățenii italieni înregistrați la AIRE și migranți în țări cu regim fiscal privilegiat, cu consecința că, contribuabilul va avea sarcina, în cazul transferului în teritoriile cu impozitare privilegiată, să dovedească proba contrarie care să demonstreaze transferul efectiv.
Astfel, Ministerul Economiei și Finanțelor afirmă că, proba contrarie pentru a demonstra caracterul efectiv al situaziei declarate de către contribuabil (anularea din registrul populației rezidente) o constituie prezentarea de fapte si documente care să facă o conexiune reală şi de durată cu ţara in care aceasta s-a stabilit.
Prin urmare, contribuabilul se va vedea obligat să utilizeze cele mai bune mijloace de proba de natură documentară sau demonstrativă, capabile să stabilească în special:
1. existența reședinței obișnuite în țara privilegiată fiscal, atât pentru el cât și pentru eventualul nucleu familiar;
2. dezvoltarea unei relații de muncă continuă, în aceeași țară străină sau exercitarea oricărei activități economice cu caracter stabil;
3. presentarea contractelor de cumpărare sau de închiriere de proprietăți rezidențiale cu scop abitativ pentru a demonstra faptul ca locuieste in respectiva țară;
4. facturi și chitanțe pentru furnizarea de gaze, electricitate, telefon și alte rate sau plaţi în țara străină;
5. lipsa de imobile în Italia aflate la dispoziţia contribuabilului, sau de acte de donație, vânzare și cumpărare, constituire de societăți;
6. lipsa în Italia a unor rapoarte de natură economică, familială, politică, socială, culturală și recreativă semnificative si de durată.
Odata definite cerințele legale și elementele esențiale ale reședinței fiscale, ne intoarcem la evenimentul de mai sus, care a dus la hotărârea de negare a transferului de rezidență fiscală.
O contribuabilă italiană în 1996 a luat măsuri pentru a muta domiciliul fiscal în Principatul Monaco, si ca sa dovedească că transferul e real, mai întâi s-a sters de la registrele populației rezidente, cu înscrierea simultană la AIRE (Registrul italienilor domiciliați în străinătate), apoi a depus o serie de documente, cum ar fi:
• contractul de închiriere;
• asigurarea auto;
• facturi de telefon, gaz, electricitate, apă.
Conform acestui tip de „apărare“ faptul de a fi înregistrat la AIRE și de a avea un apartament închiriat în străinătate e condiție suficientă pentru a avea o reședință stabilă în străinătate și, astfel, o reședința fiscală.
După ce a luat cunostinţă de intreaga documentație prezentată, comisia a considerat că nu s-a obținut dovada contrară, ca reclamantul sa poate fi considerat rezident, chiar și fiscal, în Principato Monaco.
Dintr-o activitate investigativă efectuată de către autoritățile fiscale, s-a descoperit că, în ciuda transferului în principat a contribuabilei, restul familiei (soțul și doi copii) a menținut reședința în Italia (Florența) născându-se astfel prezumția că relațiile familiale și sociale vor continua să aibă loc în Italia. In plus, prin cercetări ulterioare, s-a stabilit că contribuabila era administrator la 4 firme, toate cu sediul în Italia, făcând din aceasta, fară nici o îndoială, locul principal al afacerilor și intereselor.
În cele din urmă, Curtea a precizat că nu puteau fi considerate probe contrarii semnarea contractului de închiriere pentru mutarea contribuentului la Monte Carlo, nici dovada consumului de energie pentru că spaţiile puteau fi utilizate nu numai de proprietară dar si de rude sau de personalul del serviciu.
Ultimele modificari in jurisprudență …
Orientarea consolidată a practicii și jurisprudenței prevede că înregistrarea la AIRE nu este o dovadă de proba ca să se excludă reședința fiscală în Italia, deoarece este oricum necesar să îndeplinească o cerință fundamentală, reprezentată de transferul efectiv al sediului principal de afaceri și interese și al reședinței obișnuite în statul străin.
Contribuabilul care în ciuda faptului că s-a șters din registrul populației rezidente și s-a înregistrat la AIRE, are oricum reședința obișnuită sau sediul principal al afacerilor sale in Italia, rezultă oricum rezident pe teritoriul statului italian.
Printr-o hotărâre foarte recentă (iulie 2018), Curtea Supremă a decis în această privință, în concordanță cu concluziile hotarării de mai sus. Curtea Supremă, cu ordonanța numărul 19410 a afermat că, e sarcina contribuabilului să dovedească contrariul prezumției de ședere în Italia, în conformitate cu articolul 2, furnizând dovada că, in perioada contestată, principalul centru de afaceri și de interese, chiar și în acest caz, se găsea în Principatul Monaco.
În concluzie …
Prin urmare, înregistrarea la AIRE nu garantează rezidenta în străinătate, dacă centrul concret al intereselor economice și sociale predomină în locul înregistrării oficiale în registrul de evidenţă a populaţiei ca şi rezident în străinătate. Colocarea fiscală a unei persoane în Italia trebuie să aibă loc pe baza elementelor concrete, cum ar fi:
1. Supoziția temporală: existența unei legături efective și temporale a subiectului cu teritoriul statului;
2. Criteriul de reședință: este necesar atât elementul obiectiv al permanenței stabile, cât și elementul subiectiv al voinței subiectului de a rămâne într-un anumit loc;
3. Criteriul de domiciliu: este definit ca fiind locul în care persoana a stabilit locul principal al activității și intereselor sale. Această expresie trebuie înțeleasă într-un sens larg, adică include nu numai relațiile patrimoniale și economice, ci și relațiile morale, sociale și familiale.
